Poezii

Sorin Grecu

Două din ultimele poeme ale lui Călin Nemeş

Prin anul 2008 îl vizitam – în micul său apartament din cartierul Mănăştur – pe Ghiţă Nemeş, tatăl eroului-martir al revoluţiei de la Cluj,  Călin Nemeş. Eram însoţit de Nelu Nicoară – Englezu’, trubadur, renumit la Cluj pentru asemănarea sa izbitoare cu Călin. Bolnav, tremurând din toate încheieturile, Ghiţă a izbucnit imediat în lacrimi când l-a văzut pe Englezu’, într-atât de mare era asemănarea cântăreţului cu fiul său, mort în 8 iulie 1993.     De ce am făcut acest gest? Doream să-l convingem pe Ghiţă să-i ofere lui Nelu un poem rămas de la Călin, pe versurile căruia să compună un cântec. Încântat, bătrânul ne-a adus un dosărel în care se aflau cel mult douăzeci de poeme, bătute la maşină, pe care ni le-a pus la dispoziție. Tuna şi fulgera pe corespondentul din Cluj al unui mare cotidian central, care îl dusese de nas că fusese prieten cu Călin iar el, naiv, îi dăduse spre publicare vreo treizeci de poeme. Însă – spunea Ghiţă înciudat – jurnalistul a “uitat”, ani la rândul, să-i dea de veste despre destinul lor şi, pe deasupra, după ce tatăl lui Călin a insistat să i se returneze versurile, jurnalistul nu i-a mai răspuns la apeluri… Am răsfoit, interesaţi, dosărelul şi, într-un noian de poeme relativ naive, copilăreşti, semn că fuseseră scrise cu ceva ani în urmă, am descoperit şi două adevărate perle. Două poeme de un impresionant tragism, încărcate de premoniţia unei morţi pe care o simţea apropiată. O transcriu pe prima, scrisă în 1993, poate chiar în preajma morţii sale:

 

Din ce în ce singurătatea vine