Două din ultimele poeme ale lui Călin Nemeş

Două din ultimele poeme ale lui Călin Nemeş  de Sorin Grecu

Prin anul 2008 îl vizitam – în micul său apartament din cartierul Mănăştur – pe Ghiţă Nemeş, tatăl eroului-martir al revoluţiei de la Cluj,  Călin Nemeş. Eram însoţit de Nelu Nicoară – Englezu’, trubadur, renumit la Cluj pentru asemănarea sa izbitoare cu Călin. Bolnav, tremurând din toate încheieturile, Ghiţă a izbucnit imediat în lacrimi când l-a văzut pe Englezu’, într-atât de mare era asemănarea cântăreţului cu fiul său, mort în 8 iulie 1993.     De ce am făcut acest gest? Doream să-l convingem pe Ghiţă să-i ofere lui Nelu un poem rămas de la Călin, pe versurile căruia să compună un cântec. Încântat, bătrânul ne-a adus un dosărel în care se aflau cel mult douăzeci de poeme, bătute la maşină, pe care ni le-a pus la dispoziție. Tuna şi fulgera pe corespondentul din Cluj al unui mare cotidian central, care îl dusese de nas că fusese prieten cu Călin iar el, naiv, îi dăduse spre publicare vreo treizeci de poeme. Însă – spunea Ghiţă înciudat – jurnalistul a “uitat”, ani la rândul, să-i dea de veste despre destinul lor şi, pe deasupra, după ce tatăl lui Călin a insistat să i se returneze versurile, jurnalistul nu i-a mai răspuns la apeluri… Am răsfoit, interesaţi, dosărelul şi, într-un noian de poeme relativ naive, copilăreşti, semn că fuseseră scrise cu ceva ani în urmă, am descoperit şi două adevărate perle. Două poeme de un impresionant tragism, încărcate de premoniţia unei morţi pe care o simţea apropiată. O transcriu pe prima, scrisă în 1993, poate chiar în preajma morţii sale:

 

Din ce în ce singurătatea vine

Mai mult prin tine, mai puţin prin mine

Ne-ndepărtăm şi nu cred că e bine

Parcă te-aud că-mi spui: “M-am plictisit, Căline“.

Din ce în ce tristeţea ne-nconjoară

Şi timpul cenuşiu, rece cum zboară…

Şi dacă dragostea poate o să moară

Nu m-ai iubit şi nu o să te doară…

Din ce în ce ne adâncim în gânduri

Şi aşteptăm să plouă peste rânduri

Din vise ni se zbat atâtea gânduri

Uităm de flori, de stele, de pământuri.

Din ce în ce tristeţea ne-nconjoară

Şi timpul cenuşiu, rece care zboară…

Şi fericiţi să fim nu ne mai lasă

… Unde-i Speranţa – ceaţă luminoasă?

 

Iată şi clipul “sosiei” lui Călin,  Englezu’ din Feleac, astăzi stabilit la “origini”, în Moldova, tocmai la Piatra Neamț. Şi, ţinând cont că localitatea Feleacu a fost înfiinţată de Ştefan cel Mare şi răzeşii săi, Nelu Nicoară poate fi considerat, prin nume de famile, atitudine şi aspect fizic, un urmaş demn al acestora…

 

Iată şi a doua poezie, minusculă – dar atât de interesantă şi încărcată de sensuri – scrisă în luna martie a anului 1992.  Titlul ei este  8CAN  (n.n. – probabil e a opta, ca număr de ordine, dintr-un ciclu Călin Nemeş):

 

Dispari încet din mine

ca verdele din iarbă

Când toamna bate-n cuie

sicriul trist al verii,

 

Simt iarna care vine

prin firul alb din barbă

Şi moartea ce m-aşteaptă

la ora 8 a serii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *